Mă las să pic o vreme. Uneori lupta cu tristețea e ca aceea cu morile de vânt. Trebuie să o lași să își facă de cap. Să ajungă la un maxim, să cazi până când inima e atât de grea că nu îți mai vine să o ridici din mocirlă.
Mă gândesc la mine. Iau pauză 1-2 zile. Stau eu cu mine și îmi fac un program de șters mintea și sufletul. În patul meu mare nu intră grijile. Sunt ca Grace după scufundarea Titanicului. Patul meu e barca mea de salvare. Pauza asta îmi este bună atunci când îmi este greu. Sunt eu în universul meu.
Îmi amintesc că, de bine, de rău, am o familie imperfectă care nu mă lasă la greu.
Am prieteni puțini dar buni. Care mă ascultă și mă lasă în tristețea mea când le spun că nu au cu ce să mă ajute. Numai prezența lor este de ajuns pentru mine. Care sunt gata să mă protejeze dacă e cazul.
Când îmi este greu, îmi iau animalele în brațe. Aș vrea eu pe toate trei, dar nu stau porcușorii la îmbrățișări colective.
Îmi amintesc că am trecut prin ceva povești triste la viața mea și cumva am ieșit mereu învingătoare. Șifonată, ce-i drept, dar mereu învingătoare. Viața m-a învățat că nu îmi place să fiu lașă. Nu cad niciodată atât de mult încât să mă calce cineva în picioare.
Când îmi este greu, îmi amintesc că iubesc începuturile. De orice natură ar fi ele. De aceea, iubesc să fac curat și să mai arunc chestii inutile din casă. O fac lunar. Iubesc să reinstalez windowsul (deși am renunțat de mulți ani la această „dependență”). Un început nu înseamnă că șterg trecutul, ci că îmbunătățesc prezentul.
Când îmi este greu, cei din jurul meu se sperie puțintel pentru că zâmbetul meu e olecuță în stand-by. Dar el întotdeauna revine! Garantat!
Hai, spor să avem la trăit!
The post Când îmi este greu… appeared first on Colțul Visătoarei Zâmbărețe.
